Șase limbi, o voce de aur, un viciu ucigător: fațete inedite ale lui Eminescu, geniul necunoscut

Botoșaniul, un târg prosper și cosmopolit la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost leagănul poetului național Mihai Eminescu. Situat într-un punct strategic, târgul atrăgea negustori, boieri, meșteșugari și oameni de rând, formând o comunitate vibrantă și diversă.

Într-o casă cumpărată de Gheorghe Eminovici, tatăl său, cu banii din zestrea Ralucăi Iurașcu, mama poetului, în imediata apropiere a bisericii Uspenia – ctitorie a Elenei Rareș din secolul al XVI-lea – se consemnează, conform registrelor de nașteri și botezuri ale târgului Botoșani, nașterea lui Mihai Eminovici pe data de 15 ianuarie 1850, înregistrare aflată la poziția a treia. Această casă, construcție urbană reprezentativă pentru stilul arhitectural al secolului al XVIII-lea, anterior marelui incendiu din 1875, se caracterizează prin soliditate și confort, reflectând statutul social al familiei, având în vedere originea boierească a mamei.

„Eminescu s-a născut și a locuit la începutul vieții sale la Botoșani. Casa era ridicată în stilul arhitectural urban al secolului al XVIII-lea, de dinaintea marelui incendiu din 1875.

Era casă de comerciant, cu etaj, bine încălzită, bine aprovizionată, dat fiind și originea boierească a mamei sale, Raluca Iurașcu”, declară Dănuț Huțu, director al Direcției de Cultură Botoșani. Însă, în jurul datei nașterii lui Eminescu planează o controversă. Unele surse susțin o dată diferită de cea oficială.

O însemnare din jurnalul tatălui său, Gheorghe Eminovici, scrisă pe o filă de psaltire, menționează: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești, s-au născut fiul nostru Mihail”. Această discrepanță a stârnit dezbateri aprinse în rândul specialiștilor.

Diferența de aproximativ o lună dintre cele două date este explicată de unii istorici prin condițiile climaterice dificile ale iernii anului 1849-1850, care ar fi amânat procedura de înregistrare oficială a nașterii. „Există această supoziție: că Mihai Eminescu s-a născut, de fapt, pe 20 decembrie 1849.

Este o însemnare a lui Gheorghe Eminovici. Pe de altă parte, există însemnarea lui Dimitrie Stamate, diacul de la Uspenia, care a trecut în registru data luată în considerare astăzi, 15 ianuarie 1850.

Eu consider că, totuși, veridică este data înscrisă de Gheorghe Eminovici. Era totuși tatăl copilului și știa cel mai bine când s-a născut.

A fost o iarnă grea în 1849-1850 și, probabil, au fost amânate puțin formalitățile”, afirmă scriitorul botoșănean Gellu Dorian, președinte al Asociației Culturale „Hyperion”. Astfel, data exactă a nașterii lui Mihai Eminescu rămâne un subiect de studiu și dezbatere, două date fiind avansate de specialiști, reflectând complexitatea cercetării istorice și importanța surselor primare în reconstituirea evenimentelor. .

Copilăria idilică a lui Mihai Eminescu, petrecută în peisajul feeric al Ipoteștiului, alături de fratele său Ilie, cel mai apropiat ca vârstă, a constituit o bază fundamentală pentru dezvoltarea sa artistică. Imaginea unei lumi rurale, dominate de păduri seculare, poieni splendide și lacuri ce păreau desprinse din basme, a rămas adânc imprimată în memoria poetului, influențându-i ulterior creația literară.

Perioada școlară petrecută la Cernăuți a fost urmată de experiențe fascinante ca sufleur în trupele de teatru, episoade ce au contribuit la formarea sa complexă. Legătura profundă cu Botoșani a persistat de-a lungul anilor de studiu la Viena, orașul devenind un refugiu al tânărului Eminescu, care prefera atmosfera vibrantă a târgului botoșănean perioadei sale de tinerețe.

Amintirile contemporanilor săi pictează un portret viu al lui Eminescu, dezvăluind aspecte mai puțin cunoscute ale personalității sale. Un detaliu surprinzător, adesea trecut cu vederea, este vocea sa extraordinară, o voce care i-a uimit pe contemporani, mulți fiind convinși că, lipsit de talentul poetic, Eminescu s-ar fi consacrat unei cariere muzicale. Marturie a acestei voci magnifice este mărturia nepotului său, Nicolae Mavrodin, care l-a cunoscut pe Eminescu în anii săi de tinerețe (21-22 de ani), în amintirile copilăriei sale.

Într-o epistolă descoperită la Botoșani de istoricul Gheorghe Median, Nicolae Mavrodin descrie cu emoție: „Şi azi, chipul lui minunat îmi stă în minte. Biografii spun că într-adevăr era izbitor de frumos.

Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi copiii; dar mai ales ceea ce era încântător la el era sonoritatea glasului şi un râs domol într-o cascadă minunată“.

Această voce excepțională i-a impresionat nu numai pe cei din jur, ci și pe renumiții lăutari ai vremii. Eminescu, cunoscut pentru firea sa boemă, a participat la numeroase petreceri memorabile, una dintre cele mai cunoscute având loc la un hotel din Botoșani (Hotel Moldavia, demolat în timpul regimului comunist), în timpul unei vacanțe petrecute după o perioadă de studii la Viena.

Acolo, alături de prietenul său Andronic Țăranu și de lăutari, printre care și Toma Micheru, Eminescu a petrecut nopți întregi cântând, creând o atmosferă magică, așa cum povestește Gellu Dorian: „A petrecut toată noaptea la hotelul din Botoşani, numit pe atunci Hotel Moldavia. Era mare lăutar Toma Micheru.

Eminescu l-a impresionat, a cântat cot la cot cu el, toată noaptea. Eminescu a făcut o pasiune şi pentru sora lăutarului, Nataliţa, o «fată oacheşă», cum îi spunea Eminescu, prezentă şi ea la sindrofie.

Obişnuia să cânte cu lăutarii, avea o voce extraordinară“. Aceste escapade boeme nu s-au limitat la Botoșani; Iașul, în compania lui Ion Creangă, a fost un alt cadru al exuberanței sale. George Călinescu descrie în "Viața lui Mihai Eminescu" aceste ieșiri: „Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele pe unde era vinul mai bun şi pastrama mai fragedă, şedeau pe laviţă ca la sate, sau pe jos, pe iarbă, punând şi câte un ţigan să le zică, cum cânta Mihai scripcarul din Humuleşti.

(...) Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâşmă în crâşmă şi ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o pe jos, din şesul Bahluiului, ocolind-o pe la bariera Păcurariului, urcând pe la Copou şi invindu-se ca nălucile colbuite desupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă”. În ciuda imaginii unui poet melancolic și introvertit, contemporanii lui Eminescu îl descriu ca fiind un om vesel, plin de viață, sufletul petrecerilor, un caracter care contrazice mitul poetului mereu trist.

Se pare că cel mai mare viciu al său nu era băutura, ci fumatul, după cum relatează Gheorghe Median: „Eminescu avea un mare viciu. Era un fumător înrăit.

De băut, nu îi plăcea să facă excese. Bea vin, dar discuta mult şi fuma, la fel de mult, în faţa unui pahar.

Îi plăcea să piardă nopţile cu lăutarii, să vorbească, să cânte, dar nu neapărat să facă exces de alcool“. Eminescu, însă, a fost mult mai mult decât un poet și jurnalist. A fost un geniu pluridisciplinar, un fapt adesea ignorat.

Pasiunea sa pentru filosofie este evidentă în lectura sa avidă a lui Kant, Schopenhauer, Platon, Spinoza, dar și a literaturii orientale (Ramayana, Mahabharata, Kalidasa, Vede). George Călinescu notează: „Colegii îl ştiau ca un cunoscător al lui Platon, Spinoza, şi Fichte, al doctrinelor orientale, al lui Kant şi al lui Schopenhauer.

Citise din Ramayana şi Mahabharata, pe Kalidasa şi, probabil parţial, Vedele şi vorbea cu aprindere despre Buddha Sakya Muni şi despre Nirvana(....) Adevărata cultură poetul şi-a făcut-o însă nu pe băncile sălilor de facultate, printre colegii de la Litere numiţi-pare-se-«mincinoşi» , sau printre cei de la Drept, socotiţi «grobiani», ci de-a dreptul din cărţile pe care le citea la bibliotecă sau acasă. Pe dată ce primea bani din ţară, îşi cumpăra cărţi şi dispărea pentru câtva timp din ochii colegilor săi.

Închis în odaia sa, devora, aşezat la masă sau întins pe pat, cărţile cumpărate”. Talentul său se extindea și în domenii științifice precum matematica, mecanica, fizica, chimia, anatomia, dreptul și economia politică, el urmărind cursuri la universitate în aceste domenii.

Călinescu menționează: „Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte toată viaţa pe Eminescu, iar însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii, umplu multe din manuscrisele sale.(.....) Colegii îl întâlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative, la cursul de drept internaţional al lui Louis Neumann şi chiar la prelegeri de medicină. Asista adesea la cursul de medicină legală a doctorului Gatscher, urmărind cu interes disecţiile de cadavre bărbăteşti şi femeieşti, pe care numitul profesor le însoţea de minuţioasele examene şi aplicări ale tuturor organelor «de la creier până-n tălpi», precum şi la cursul de anatomie al lui Brucke“.

Mai mult, Eminescu stăpânea cel puțin șase limbi străine: germană, italiană, spaniolă, latină, greacă și franceză, existând indicii că începuse să studieze și limbi orientale. Activitatea sa jurnalistică la ziarul "Timpul", însă, a generat controverse, articolele sale de opinie fiind considerate de unii critici literari ca având conotații antisemite și xenofobe. Radu Părpăuţă, în articolul ”Xenofobia lui Eminescu” din revista ”Confluenţe literare”, din 15 ianuarie 2012, afirmă: „Oricît ne-am da după cireş, îmi spune un amic, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit.

Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa. Mai mult de atât, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere”.

Exemplele citate includ poeziile „Doina” și „Scrisoarea a III a”, precum și articole din "Curierul de Iași" și "Timpul", cum ar fi articolul ”Iarăşi evreii”, din 5 decembrie 1876, publicat în "Curierul de Iași", unde Eminescu exprima indignarea față de acordarea aceluiași statut unui emigrant evreu ca unui țăran român. Nicoleta Dabija, în articolul ”Mihai Eminescu şi chestiunea evreiască”, din revista ”Dacia Literară”, numărul 5 din mai 2010, evidențiază această perspectivă: „Eminescu va declara din nou că seminţia evreiască vrea să câştige toate drepturile fără sacrificii şi fără muncă.

În trecerea lui de la o ţară la alta, din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, evreul este pretutindeni purtătorul simptomului unei boli sociale, producând o criză în viaţa poporului, care, ca în situaţia Poloniei, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii. Eminescu îi consideră pe israeliţi corupţi, întrucât dispreţuiesc munca, astfel ei trăiesc din traficul unei munci străine, fac comerţ cu lucru străin”.

În alte articole, evreii sunt prezentați ca un pericol economic și național, așa cum se observă în articolul "Ne e silă". Cu toate acestea, este important să se țină cont de contextul istoric, naționalismul acelor vremuri influențând opiniile multor intelectuali români, inclusiv pe cele ale lui Eminescu, care idealiza ruralul, în contrast cu cosmopolitismul urban.

O perspectivă diferită este oferită de Petru Zugun, în articolul ”M. Eminescu-„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist.

Argumentare lingvistică şi stilistică”, din Revista ”Convorbiri Literare”, care susține că Eminescu pleda pentru integrarea evreilor prin căsătorii mixte și subliniază prietenia sa cu evrei, printre care Toma Micheru și Moses Gaster. .

Figura lui Mihai Eminescu, percepută superficial ca a unui simplu scriitor și jurnalist, ascunde o complexitate fascinantă, dezvăluind un geniu pluridisciplinar rar întâlnit. Această latură mai puțin cunoscută a poetului este adesea trecută cu vederea, eclipsată de faima poeziei sale.

În realitate, Eminescu demonstra o vastă erudiție, manifestând o curiozitate intelectuală nesățioasă și o profundă înțelegere a unor domenii științifice diverse, de la matematică și mecanică la fizică, chimie și anatomie. Interesul său nu se limita la aceste discipline; el a studiat cu pasiune dreptul și economia politică, demonstrând o capacitate remarcabilă de a absorbi și integra cunoștințe din diverse ramuri ale științei și culturii.

George Călinescu, în lucrarea sa despre viața lui Eminescu, relevă această dimensiune fascinantă a personalității poetului: „Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte toată viaţa pe Eminescu, iar însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii, umplu multe din manuscrisele sale”. Mai mult decât atât, Călinescu subliniază participarea lui Eminescu la diverse cursuri universitare, inclusiv la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofie a dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative, la cursul de drept internaţional al lui Louis Neumann și chiar la prelegerile de medicină, inclusiv la cursul de medicină legală a doctorului Gatscher, unde a urmărit cu interes disecțiile de cadavre.

Această sete de cunoaștere se extindea și asupra filosofiei, Eminescu fiind un devorator de texte ale marilor gânditori, precum Kant, Schopenhauer, Platon și Spinoza. Călinescu adaugă o altă perspectivă: „Colegii îl ştiau ca un cunoscător al lui Platon, Spinoza, şi Fichte, al doctrinelor orientale, al lui Kant şi al lui Schopenhauer.

Citise din Ramayana şi Mahabharata, pe Kalidasa şi, probabil parţial, Vedele şi vorbea cu aprindere despre Buddha Sakya Muni şi despre Nirvana”. Educația sa nu se limita la cursurile universitare, ci se hrănea din lectura intensivă, efectuată cu o pasiune devoratoare.

„Pe dată ce primea bani din ţară, îşi cumpăra cărţi şi dispărea pentru câtva timp din ochii colegilor săi. Închis în odaia sa, devora, aşezat la masă sau întins pe pat, cărţile cumpărate”, notează Călinescu, descriind o imagine vie a unui intelectual absorbit în studiu.

În plus, Eminescu stăpânea fluent cel puțin șase limbi străine: germana, italiana, spaniola, latina, greaca și franceza, specialiștii presupunând că ar fi început să studieze și limbi orientale. Pe lângă această erudiție impresionantă, personalitatea lui Eminescu a fost marcată de implicarea sa jurnalistică și de activitatea sa politică, adesea controversată. Activitatea sa la ziarul "Timpul", marcată de un stil jurnalistic acid și de un militantism politic fervent, a dat naștere unor dezbateri aprinse, mai ales în ceea ce privește atitudinea sa față de evrei.

Criticii literari au subliniat prezența unor manifestări antisemite și xenofobe în articolele și editorialele sale, Radu Părpăuță, în articolul ”Xenofobia lui Eminescu” din revista ”Confluenţe literare” (15 ianuarie 2012), afirmând: „Oricît ne-am da după cireş, îmi spune un amic, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa.

Mai mult de atât, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere”. Poeziile "Doina" și "Scrisoarea a III-a", precum și articole din "Curierul de Iași" și "Timpul", sunt adesea citate ca exemple în acest sens.

Un articol din 5 decembrie 1876, publicat în "Curierul de Iași" intitulat ”Iarăşi evreii”, ilustrează această perspectivă: Eminescu se declara revoltat de faptul că un emigrant evreu primește aceleași drepturi ca un țăran român. Nicoleta Dabija, în articolul ”Mihai Eminescu şi chestiunea evreiască”, din revista ”Dacia Literară”, numărul 5 din mai 2010, notează: „Eminescu va declara din nou că seminţia evreiască vrea să câştige toate drepturile fără sacrificii şi fără muncă.

În trecerea lui de la o ţară la alta, din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, evreul este pretutindeni purtătorul simptomului unei boli sociale, producând o criză în viaţa poporului, care, ca în situaţia Poloniei, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii. Eminescu îi consideră pe israeliţi corupţi, întrucât dispreţuiesc munca, astfel ei trăiesc din traficul unei munci străine, fac comerţ cu lucru străin”.

Alte articole, precum "Ne e silă", prezintă evreii ca invadatori, reprezentând un pericol economic și național. Cu toate acestea, este important să contextualizăm aceste opinii în climatul naționalist al secolului al XIX-lea, în care atitudinile antisemite erau răspândite printre intelectualii români.

Eminescu, critic al orașului cosmopolit și multietnic, preamărește mediul rural ca simbol al purității, o tendință tipică epocii. Există însă și perspective contrare, cum ar fi cea a profesorului Petru Zugun, care în articolul ”M.

Eminescu-„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică”, din Revista ”Convorbiri Literare”, sugerează că Eminescu ar fi militat pentru integrarea evreilor prin căsătorii mixte și subliniază faptul că poetul avea numeroși prieteni evrei, printre care Toma Micheru și Moses Gaster.

Astfel, imaginea lui Eminescu rămâne complexă și ambiguă, supusă unor interpretări multiple și adesea contradictorii. .

Figura lui Mihai Eminescu, incontestabil marcată de geniu literar și o prezență fizică plăcută, a generat, paradoxal, atât admirație profundă în cercurile sale apropiate, cât și controverse aprinse. Aceste controverse au izvorât în special din activitatea sa jurnalistică la ziarul conservator „Timpul”, unde articolele sale de opinie și editorialele au alimentat dezbateri aprinse, culminând cu acuzații de antisemitism și xenofobie, îndreptate preponderent împotriva comunității evreiești.

Radu Părpăuță, în articolul său "Xenofobia lui Eminescu", publicat în revista "Confluențe literare" la 15 ianuarie 2012, subliniază această problematică, citând un amic: „Oricît ne-am da după cireş, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa.” Părpăuță extinde această observație, afirmând că Eminescu a manifestat o xenofobie generalizată, nu doar antisemitism.

Dovezile aduse în sprijinul acestor acuzații se regăsesc în diverse opere ale poetului, inclusiv în poeziile "Doina" și "Scrisoarea a III-a", precum și în articole publicate în "Curierul de Iași" și "Timpul". Un exemplu elocvent este articolul "Iarăşi evreii", apărut în "Curierul de Iași" la 5 decembrie 1876, în care Eminescu își exprimă indignarea față de acordarea aceluiași statut juridic unui emigrant evreu și unui țăran român.

Nicoleta Dabija, în articolul "Mihai Eminescu și chestiunea evreiască", publicat în revista "Dacia Literară", numărul 5 din mai 2010, analizează această perspectivă, subliniind: „Eminescu va declara din nou că seminţia evreiască vrea să câştige toate drepturile fără sacrificii şi fără muncă. În trecerea lui de la o ţară la alta, din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, evreul este pretutindeni purtătorul simptomului unei boli sociale, producând o criză în viaţa poporului, care, ca în situaţia Poloniei, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Eminescu îi consideră pe israeliţi corupţi, întrucât dispreţuiesc munca, astfel ei trăiesc din traficul unei munci străine, fac comerţ cu lucru străin.” Alte texte eminesciene prezintă evreii ca pe o amenințare la adresa stabilității economice și naționale a României, considerându-i invadatori. Articolul "Ne e silă" este adesea citat în acest context.

Cu toate acestea, este important să încadrăm aceste opinii în contextul istoric al secolului al XIX-lea, marcat de un naționalism emergent și puternic. Mulți intelectuali ai vremii împărtășeau atitudini antisemite, iar Eminescu, prin critica sa la adresa mediului urban cosmopolit și exaltarea ruralului ca spațiu al purității, reflecta o tendință ideologică răspândită. Însă, o perspectivă diferită este oferită de profesorul universitar Petru Zugun, în articolul "M.

Eminescu-„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică", publicat în "Convorbiri Literare".

Zugun susține că Eminescu pleda, de fapt, pentru asimilarea evreilor prin căsătorii mixte, interconfesionale, subliniind, totodată, existența unor relații de prietenie strânse între Eminescu și numeroși evrei, printre care Toma Micheru și Moses Gaster. Astfel, imaginea complexă a lui Eminescu rămâne deschisă la diverse interpretări, între geniul literar incontestabil și aspectele controversate ale operei sale jurnalistice. .